viață fără titlu – de Carmen Popescu

,,Viaţă fără tiltu”- volum de versuri semnat de Carmen Popescu, publicat la Editura Minela în iulie 2016 – este mister şi revelaţie , un cumul de întrebări şi răspunsuri trecute prin filtrul propriei concepţii despre viaţă, este o punte care face trecerea între real şi oniric, impunându-se prin arta cuvântului elaborat şi rafinat, indiferent de cum alege autoarea să- şi construiască discursul liric – în formă fixă, în vers alb sau prozo-poem.

Carmen Popescu scrie asumat,  interpune cuvântul liră la graniţa dintre raţionament şi  filosofie, două elemente esenţiale  bazate pe empirismul auctorial…

Relaţia  dintre lumea exterioară şi universul interior al autoarei se metamorfozează perpetuu. Iubirea este personificată în unele poezii, alcătuind versuri expresive, mijloacele artistice  schiţând imagini de o rară frumuseţe – ,,Cu paşii încolăciţi pe clipă, iubirea se uită în adâncul prăpastiei, mâncând colţuri de litere.” (Confort visual); lacul/ plin cu nuferi proiectează soarele/  în adânc. îi acoperă ochii cu stele / visul îşi ridică umerii eclipsează umbrele” (lacul; Acum sunt gara din palma ta./ Când m-ai deschis cu un cuvânt/ plimbat pe şinele altora,/ eram un simplu peron.” (Oare?)…

Patosul, erosul, sentimentele, tot ceea ce înseamnă lumesc, sunt aproape inexistente în poezia  scriitoarei Carmen Popescu, ea construindu-şi discursul liric în jurul unei filosofii jidduniene conform căreia ,, Iubirea nu este produsul gândirii”…

Timpul este tema favorită a scriitoarei Carmen Popescu. Pentru ea nu are valoare, căci nu timpul decide  ,,cât de puternici şi cât de slabi suntem”. Singurul merit al timpului este acela că odată cu trecerea anilor, omul devine mai înţelept şi învaţă să lupte cu proprii demoni, învaţă să se cunoască şi să accepte tot ce-i  oferă viaţa – ,,Nu trebuie să saluți negativul din om, ci Dumnezeul din el. Pe el trebuie să-l iubești… m-am deschis până în punctul pe care pământeanul l-ar numi prostie, eu îl numeam iubire „. (  Eu cu mine, prin voi)

Discurs liric al poetei Carmen Popescu, lupoaica dezlănţuită în urletul interior, este  dominant gnomic, interogativ aluziv, pigmentat cu elemente artistice  de un rafinament bine strunit din condei. Simbolistica stilului abordat este o reflecţie a vieţii dincolo de exitus. Astfel autoarea, asemenea lui Sorescu, alege ca etalon al renaşterii eterne,  spirituale, copacul – ,,Copacul meu creşte cu rădăcinile înfipte în soare/ şi aripile pe braţele Tatălui.”

 Volumul de  versuri ,,Viaţă fără titlu” este o candelă a spiritului, veşnic aprinsă. Este o trimitere subtilă către sentimente care înobilează omul, redându-i, cel puţin pentru moment, pace interioară, resemnare, acceptare, iubire, bunătate, credinţă.

,, Vă las vouă timpul să vă învețe, să nu vă temeți de moarte. Până una-alta, te îmbrăţişez cu viaţa.”

Lectură plăcută!

(Claudia Minela)