Posibil dialog – de Carmen Aurelia Rădulescu

Pentru a intra în posesia cărții, vă rugăm contactați autoarea apăsând AICI.

Oscilând între tonurile grave și un ludic deloc naiv, Carmen Aurelia Rădulescu reușește să relaxeze lectura în așa fel, încât nici să pară că tratează poezia cu ușurință, nici să deprime cititorul, transmițându-i angoasele și griul subiectelor liricizate.

Propune acest posibil dialog care ar putea avea loc, provocând eventuale răspunsuri pe care cititorul le va formula în gând, ținând cartea deschisă – aceasta fiind fereastra prin care se poate dialoga.

Autoarea aduce în poezie teme aparent cotidiene, comune, legate de credință, de destin, de vârstele parcurse cu repeziciune, despre vicii și virtuți, ne sentențios, fără a pretinde că deține soluții, sugerând, totuși, căutarea iubirii, a bucuriei, ca terapii, chiar și atunci când totul pare pierdut.

Veți descoperi metafore autentice, licențe poetice, puține clișee. Un condei aproape matur care știe să jongleze cu tăișurile cuvintelor astfel încât acestea să nu rănească, ci doar să prevină, sperând că printre cititori vor fi și foarte tineri, iar celorlalți, atinși, nu le lasă nicio compasiune.

Firește, fiecare poet își rezervă luxul să fie oarecum vanitos, aici vorbim despre o vanitate-joc, auto-ironie chiar.

Unele texte, puține, vă vor sugera banalul, de care deja fiecare fugiți și nu v-ați fi dorit să vi se aducă aminte, însă, iată, Carmen Aurelia Rădulescu plasează banalul intenționat, ca un între-pas dintre ieri și mâine, succes și eșec sau alte astfel de dihotomii, fiind convinsă că tocmai în acest banal fertil dospește și se insinuează extraordinarul.

În câteva texte pare că pictează imaginar, în altele se află în mijlocul unui concert, entalpii și entropii prin care autoarea încearcă să renască, să repornească o altă viață, lepădând amintirile din care păstrează doar un contur aluziv, ca o medalie sau, mai degrabă, cicatrici.

Dacă deseori este prea personală poezia acestui volum, se datorează unei nevoi confesive și introspective, la momentul când au fost concepute, privind coala de hârtie ca pe un preot sau psiholog care, după spovedanie, oricât de grave ar fi păcatele expuse, nu impune canon. Autoarea speră ca nici cititorul să nu o supună la cazne, la oprobriu, imaginându-și că ar putea folosi coala prezentă drept oglindă.

În mod strict personal, apreciez la autoare curajul sincerității, detașarea față de lecturile sale până la anulare, lăsând spațiul unei exprimări colocviale, justificând astfel, din plin, titlul Posibil dialog.

Și cum am obiceiul să evidențiez și minusurile, în acest volum de versuri, cel mai vizibil mi se pare acel soi de misticism de paradă, exacerbat. Credința presupune smerenie absolută, intimitate și nicidecum, emfază, cu atât mai puțin văditele intenții de prozelitism.

Conchid într-o notă pozitivă, experimentul doinirii în vers alb și amprenta ludică dată unor versuri, mi-a confirmat faptul că am avut de-a face cu un poet veritabil, de la care se poate aștepta o nouă carte, provocând autoarea la prozo-poeme bine esențializate.

Valeriu Barbu